O zic că totul s-a petrecut într-o zi de marți. Nu sunt sigură, dar eram obosită și nu era luni. Am fost la cumpărături după serviciu, iar acasă m-am apucat să fac o supă cremă de broccoli. El, așa cum era, cu orteză și în cârje, a venit să stea lângă mine în bucătărie. Povesteam diverse despre ziua fiecăruia când nebucătarul din mine care stă pe umărul stâng mi-a șoptit:
-Psst, pst, du-te acum și ia piperul, lasă blenderul în vas și fă doi pași spre dreapta, nu e mare lucru.
Cum eu sunt încă un geniu nedescoperit al bucătăriei, nedescoperit inclusiv de mine, l-am ascultat. Aș putea să prelungesc puțin momentul, dar nu. S-a auzit un poc, iar jumătate de bucătărie, peretele, caloriferul și una dintre cârjele lui erau decorate într-un verde frumos, intens. Am reușit să sparg o parte din marginea de jos a vasului, dar tot mi-a mai rămas în el jumătate de castronel de supă, ce-i drept, nepiperată. Mă gândeam cum ar fi fost acum să aud țipete și urlete, un „incompetento” strigat, așa cum încerca chiar creierașul meu să îmi strige. Dar în jurul meu doar liniște, iar el ținea în mână blenderul, iar în inimă un zâmbet. Am făcut și a doua parte a supei. Am șters pe jos, m-a ajutat așa cum a putut. Apoi mi-a zis că e foarte bună supa, râzând totuși de mine spunându-mi că momentan sunt ajutor de bucătar. Am zâmbit și l-am iubit mai mult. A doua zi am făcut ciuperci umplute. Am pus și piper, am obținut titlul de bucătar și l-am iubit mai mult.
blogdezâmbit 
Lasă un comentariu