Căutăm…lucruri, locuri, oameni, trăiri, de fiecare dată încercând să găsim o parte din noi, partea care ne lipsește. Cel puțin asta credem, că asta nu avem, asta merităm, uitând de ceea ce suntem și ceea ce visăm să devenim.
În încercarea de a transforma lucrurile, locurile și oamenii în ceva care să ne fie pe plac, ne pierdem pe noi. Sufletul pereche nu se construiește. Nu îl poți contura după bunul plac. El, așa cum e, e perechea altcuiva, e liniștea și nebunia unui alt suflet. Am crezut mult timp că iubirea e despre răsturnări de lumi, despre uși trântite și împăcări aprinse, depre cap în nori și nopți nedormite. Când am întâlnit sufletul meu pereche am înțeles tot. Am înțeles că pentru mine iubirea nu e despre răsturnarea lumii mele, ci despre aranjarea ei și transformarea involuntară într-un loc pe care îl iubesc și pe care chiar îl simt acasă. Ușa nu mi se trântește, ci se deschide încet, cu un zâmbet ascuns în spatele ei, ori se închide în liniștea unor pași care îmi picură în suflet dor. Nu am capul în nori, pentru că nici nori nu mai sunt, iar dacă sunt, am capul așezat pe un umăr și dezmierdat în mângâieri.
Iubirea e în liniște și râsete. E în gesturile mici pe care le faci necontrolat. Acolo e cea mai sinceră iubire. Nu în ceea ce poți controla, masca, ascunde. Când ai nevoie de ajutor și nu trebuie să îl ceri, pentru că e acolo exact când ai nevoie. Când ești ascultat chiar dacă îți vorbesc doar ochii. Când știi exact ce nume cauți în agendă să-i spui ce lucru bun ți s-a întâmplat. Când te simți în largul tău fiind tu însuți/însăți.
Când trebuie să schimbi un om pentru a fi ce crezi că vrei, crede-mă, nu e ce vrei.
Sursă fotografii: Pinterest
blogdezâmbit 
Lasă un comentariu