Eu fug de lumea scrisului, ori ea de mine?

Îmi place vremea de afară. Încep să cred că de data asta chiar vine primăvara. Uneori visez la o cabană izolată, pe un vârf de munte, cu șemineu, câțiva oameni dragi alături, povești și doar zăpadă cât vezi cu ochii, dar rămân omul care preferă anotimpurile călduroase. Sunt dependentă de soare, de cântecul păsărilor, zumzăit de albine și râsete de oameni veseli. Când vine primăvara, parcă vin și eu cu ea. Am mers în sufragerie pentru că toată camera e luminată datorită ferestrelor mari, am rabatat una dintre ele ca să am fundalul sonor potrivit și mi-am deschis laptopul pentru a scrie. Nu e pentru prima oară când fac asta în ultimul timp, dar sper ca de data asta să duc articolul până la capăt. Mi se pare că de fiecare dată când am luat decizia de a scrie, ceva s-a întâmplat și atenția mi-a fost distrasă pentru o bună perioadă de timp. Iar acel ceva a avut aproape întotdeauna contații negative.

Acum patru ani m-am gândit serios să fac din ce în ce mai mult ceea ce iubesc, să scriu. Chiar începusem să lucrez la o carte. Decizia asta a venit odată cu schimbarea locului de muncă. Văzând provocările de la locul de muncă și fiind o perfecționistă din naștere, am lăsat puțin deoparte scrisul ca să mă implic mai mult în procesul de învățare de la noul loc de muncă. După trei luni am avut un mic accident la sport și m-am ales pentru următoarele cinci luni cu un program de coșmar. Plecam de acasă pe la 7 dimineața și mă întorceam la 8 seara, cu aproape 4 ore de kinetoterapie în fiecare zi. Ușor, ușor corpul mi-a obosit și psihicul l-a urmat în grabă. A venit toamna, am călătorit puțin cât să revin la cea mai bună formă (pentru mine călătoriile sunt elixirul tinereții psihice) și am promis că anul următor voi reveni către scris.

Provocările de la locul de muncă au crescut, a apărut și o spondiloză cervicală urâtă care m-a purtat de câteva ori pe la medici și chiar la urgențe. M-am trezit din nou în luna mai, puțin descumpănită și întrebându-mă dacă sunt pe drumul cel bun, personal și profesional. Văzând că plâng prea des și stările de rău fizic se acumulau, am hotărât să merg la psiholog. A fost o decizie grea pentru că mă tot gândeam la ce vor spune cei din jurul meu dacă fac asta. După câteva luni de mers săptămânal la psihoterapie am înțeles cât de greșit privim toată treaba asta. Am descoperit la mine și în subconștientul meu lucruri de care nu știam. Lucruri care cântăreau atât de mult și care mă oboseau în fiecare zi. Ușor, ușor, stările de rău au dispărut, am început să nu mai plâng și m-am îndepărtat de scris fără vreun motiv anume, ci pur și simplu învățasem că uneori e bine să ne distanțăm de ceea ce simțim că ne obosește, chiar dacă în alte vremuri, acele lucruri aduceau fericire. Ceream de la mine mai mult decât puteam să ofer în acea perioadă. Prin toamnă m-am oprit din a merge la psihoterapie, simțeam că vreau să pun în aplicare singură ceea ce învățasem. Trecuseră deja doi ani fără a scrie constant, cum obișnuiam cândva. Mă mai învinovățeam din când în când că nu îmi respect visul de a scrie o carte. Au mai urmat câteva încercări, un diagnostic de cancer de piele pentru tatăl meu, dar o formă depistată foarte devreme, care nu dă metastaze, așa că a necesitat doar intervenție chirurgicală. Totuși am fost prima care a ridicat rezultatele biopsiei, așa că am încasat șocul diagnosticului și nu mi-a fost ușor.

A început anul 2020. Știm cum a început și cum a continuat, sub semnul unei pandemii care ne-a marcat fizic și psihic. Program la serviciu schimbat, distanțare socială, vizitarea familiei mai rar pentru a ne proteja părinții și bunicii. Am câștigat câteva kilograme iar corpul meu a început să resimtă imediat. M-am concentrat pe sport și am reușit să revin la forma inițială, dar scrisul era, din nou, activitatea amânată. Plănuiam o nuntă care a avut loc un an mai târziu, din a treia încercare. Treceam din când în când prin perioade de îngrijorare când se îmbolnăvea câte cineva cunoscut. Am reușit până la urmă să organizăm cununia civilă, cu puțini oameni dragi alături și poliția într-o scurtă vizită în care au vrut să vadă cum și dacă respectăm regulile. Eram în spațiu deschis, cu 5 mese așezate la 2 m una de alta și maxim 6 oameni la masă. Respectasem tot. A mai trecut un an.

În iarna lui 2021 am zis „Punct, anul ăsta chiar scriu.” Mi-am cumpărat chiar și domeniu pentru a mă motiva. Degeaba. În ianuarie eram când eu, când Dragoș în izolare. În februarie el a intrat în carantină și a fost plecat de acasă cu serviciul pentru șase săptămâni. În perioada aia, părinții noștri și alți oameni dragi au făcut covid, forme medii-grave. Mama a fost singură acasă trei săptămâni în care tata a fost spitalizat. El a stat 8 zile la Terapie Intensivă și felul în care arăta la ieșirea din spital m-a făcut să plâng în hohote după ce am închis apelul video. Măcar îl aveam în continuare. Pentru mama, șocul a fost mai mare, o depresie urâtă făcându-și prezența. La amândoi a fost long-covid. Multe drumuri Constanța-București. Printre toate astea, am reușit să evadăm o săptămână în ceea ce trebuia să fie luna noastră de miere în Rep. Dominicană. Un vis frumos despre care chiar ă să scriu. Nunta era încă în așteptare. Fără vacanța asta cred că depresia era fix după colț și la mine. Anxietatea crescuse, iar oboseala chiar nu se mai atenua cu somn. La locul de muncă situația nu era roz, eram adesea supra încărcați din cauza absențelor generate de pandemie. Am început să planificăm din nou nunta. Am trecut prin stări extreme, norocul nostru a fost că perioade în care am fost fizic și psihic la pământ nu au coincis și am putut să ne ridicăm când unul când celălalt. Ne-am bucurat de ziua aia alături de oamenii dragi și parcă zecile de zile de stres și lacrimi au dispărut. Nici urmă de scris, ori de cartea la care visam. Trei articole scrie în trei ani. 2021 a fost anul cel mai greu de până acum din punct de vedere al locului de muncă, dar la cum a început 2022, nu îi dau încă medalie anului care a trecut.

Parcă am clipit de patru ori și am ajuns la începutul lui 2022. Doar că au trecut patru ani. Patru ani în care încercările nu au fost nici puține, nici ușoare. Am tot avut seri în care am adormit cu ochii umflați de plâns, dar sunt mândră de mine pentru cum am gestionat lucrurile în ultimii ani, mai ales după schimbarea pe care psihoterapia a generat-o la mine. Hotărâsem că anul ăsta chiar scriu și mă simțeam inspirată, am schițe notate pe agende, în telefon, pe laptop, mi-am luat chiar și tabletă ca în cazul în care mă lovește inspirație pe drum să pot scrie. Nu am mai avut de ceva timp momente de inspirație în care să nu mă pot opri din scris, dar de la începutul anului chiar le-am tot întâlnit. Mi-am făcut cont pe goodreads și am stabilit un obiectiv de 40 de cărți pe care să le citesc anul ăsta. Deși pe plan profesional eram departe de a fi mulțumită de locul în care mă aflu, gestionam bine timpul liber, timp cu oameni dragi, sport, citit, chiar și scris. Până pe 24 februarie, când filmul iar s-a rupt. Ceea ce se întâmplă în Ucraina m-a dat peste cap și fizic și psihic. Prin prisma locului de muncă sunt destul de conectată la tot ce se întâmplă acolo…la realitatea cruntă de acolo. Știind atât de multe lucruri și văzând reacția românilor în social media, m-am lovit de tot felul de sentimente, dar cel mai des am simțit frustrarea. Când vezi că societatea se degradează atât de rapid și oricât încerci să explici adevăruri, te lovești doar de violență, incultură și teorii ale conspirațiilor la orice pas, te pierzi.

La începutul anului am șters tot ce aveam din vechea carte și începusem să scriu cu pasiune, văzând cu ușurință începutul, acțiunea și deznodământul unei cărți de care cred eu că oamenii, mai ales tinerii ar avea nevoie. Pe 22 februarie am recitit cele 11 pagini și simțeam că sunt pe drumul cel bun. De atunci, am mai scris într-o dimineață pe la șase, pe o coală câteva gânduri care nu mă mai lăsau să dorm, apoi nimic. În ultimele 5 săptămâni număram doar patru zile pe are să le fi stat în întregime acasă, dar conectată tot la locul de muncă. Joi am simțit cum clachez. Dacă nu aveam două zile mai libere, intram într-un burnout ireversibil.

Azi mă uitam peste începutul romanului meu <Am vrut să scriu o carte despre tine> și mă întrebam dacă eu fug de lumea scrisului, ori ea de mine.

Dar e duminică, mi-am rabatat fereastra la sufragerie să-mi intre primăvara în suflet și am recunoscut că sunt dependentă de soare, de cântecul păsărilor, zumzăit de albine, de râsete, de oameni veseli…și de scris.

Un gând despre „Eu fug de lumea scrisului, ori ea de mine?

Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Lansează un blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: