Timpul aleargă

Și îmi pare tare rău că nu e român, așa l-am fi lăsat mult în urmă pe Usain Bolt, aveam medalii de aur la olimpiadă și poate ieșeam mai mulți la vot. (pe ultima nici eu nu o cred)
Eu de exemplu nu am simțit ultimele două luni. Ele m-au simțit pe mine… nervoasă, obosită, căutând energia în zâmbetele celor din jur, lăsând ultimele picături de energie să se transforme în zâmbete pentru voi.
Sunt două luni în care am mai scris doar două articole. Și mai am unul scris din titluri de articole pe care vreau să le scriu. Două luni în care m-am trezit cu șase cărți noi, necitite. Eu care nu rezistam să nu deschid o carte încă de când o cumpăram. Am căutat timpul, dar cred că și el caută pe cineva la rândul lui că nu era acasă. Din când în când simțeam cum îl ajung din urmă, dar el se uita la genunchiul meu care încă nu aleargă și îmi râdea în nas. Am două luni de când muncesc aproape zilnic 10-12ore, în care mi-am văzut părinții weekendul trecut, în fugă. Am două luni în care am spus de câteva ori că renunț la blog. Și de câteva ori plus unu mi-am zis că e ceea ce iubesc să fac și ceea ce fac cel mai bine. Voi mi-ați trimis mesaje, mi-ați lăsat comentarii, review-uri și m-ați readus în încercarea de a prinde timpul.
Am două luni în care mi-au dat lacrimile de mai multe ori când eram în sala de recuperare și simțeam că nu mai am energie să mă ridic din genoflexiune. Le-am șters frumos de parcă ar fi fost picături de transpirație și am mers mai departe. De două luni am tot avut zile ca azi, în care oboseala atârna atât de greu pe pleoape până îmi umezea ochii. Și așa obosită, neinteresantă și supărată pe timp, l-am văzut azi pe el cum încearcă să mă facă să râd. Și-am început să râd și să plâng, realizând că timpul trece, dar mai ales tu nu trebuie să uiți să îl petreci. Secunda aia liberă, minut, zi…orice. Există sigur, cel puțin un om căruia îi ești dator cu un zâmbet…ești tu.
Eu îl am și pe el.
Zâmbete dragilor!
Promit să nu mă las de scris♡

Reclame